Teatrul, jovialitate sau rigoare?

Întrebarea este retorică, iar răspunsul e …unul singur: Teatrul este și una, și alta; nu poate exista în afara lor.

Când spunem „jovialitate”, pe de o parte, ne gândim atât la funcția lui de recreere, una ce implică momente de destindere mentală și sufletească a spectatorului – asemeni unei recreații mult așteptate în cursul unei zile obișnuite de școală –, iar pe de alta, ne gândim la jocurile de cuvinte ce cresc atractivitatea față de reprezentația pusă în scenă pe un platou convențional sau nu. În opinia personală, jocurile de cuvinte sunt generatoare de bună dispoziție, denotă inteligență lingvistică și precizie matematică.

Iar atunci când spunem „rigoare”, ne gândim la tot ceea ce ne impune explicit și tacit pedagogia și didactica artei actorului, respectiv teoria, pedagogia și didactica jocurilor fără de care nu ar exista un fir logic ce dă sens acțiunilor noastre și fără de care am fi inexpresivi sau irelevanți etc. Pe scenă și în mintea interpretului totul trebuie să fie calculat pentru a fi bine spus cu ori fără ajutorul cuvintelor. Ce s-ar alege oare de limbajele (non)verbal și paraverbal în lipsa unor tipuri de inteligență? De pildă, inteligențele de factură emoțională, lingvistică și logico-matematică. În paranteză fie zis, probabil deloc întâmplător, în limba lui Shakespeare − nume semnificativ în pleiada celor care au dat viață cuvintelor (ne)rostite și teatrului clasic −, termenii „harmony” și „haos” (lb. engl.) încep cu aceeași literă: h. În accepțiunea noastră, totul depinde însă de cel care dă curs actelor și faptelor sale, indiferent de calitatea în care se pronunță: actor sau auditor. Ba mai mult, probabil deloc întâmplător, în limba lui Sorescu, mare dramaturg și creator de rime, „tihnă” și „tumult” încep cu aceeași literă: t.

Privind simultan cele două cuvinte-cheie și reflectând asupra lor, realizăm că semnificațiile lor adâncesc sensul teatrului. Dacă tot se spune că teatrul este jocul de-a viața, atunci este clar că acesta comportă niște reguli imperios necesar de respectat, după norme (ne)scrise. Jocurile copilăriei și cele teatrale abundă de sensuri și de simboluri care le fac să rămână în memoria colectivă. Credem că tocmai de aceea Solomon Marcus a văzut în ele frumusețea matematicii. Este un fapt confirmat în multe lucrări științifice dedicate legăturii dintre matematică și artă –de toate felurile, inclusiv arta dramatică și a spectacolului. Acestea din urmă au la rândul lor o strânsă legătură cu arta de a vorbi frumos și cu arta coregrafiei dublată de ritmicitatea muzicii. Nu e de mirare că el ne-a surprins în cărțile sale cu explicații academice despre cum graiul și muzica curg după calcule exacte – e o matematică distractivă.

Pe fondul mențiunilor anterioare ne întoarcem în universul teatrului. Ne îngăduim să facem analogie cu globul pământesc. E uimitoare imaginea lui văzută din spațiu, de unde ni se relevă împărțit în ciclul zi-noapte ca două jumătăți inseparabile. Este fascinant când înțelegem că ceea ce vedem e matematică pură, aplicată cu exactitate respectând legile firii. În cazul nostru, ziua este jovialitatea, iar noaptea, rigurozitatea. Amândouă caracterizează teatrul și trebuie să coexiste în proporții egale. Rostul amândurora trebuie înțeles de creator și spectator. Creatorul este și autorul piesei, și jucătorul – actorul, și subiectul-receptor, care prinde firul acțiunii și îl duce mai departe în propriul stil, din rațiuni personale. Iar spectatorul este și actorul, care se privește pe sine jucând, și același subiectul-receptor, care se imaginează pe sine în pielea unui personaj căutând răspunsuri la întrebări introspective și soluții la propriile situații de viață.

     Încheiem retoric astfel: „Jocul ca libertate.” De ce susținea așa Solomon Marcus? Deoarece jocul e totodată serios și strict ca o libertate bine înțeleasă? În teatru, în jocuri – indiferent de etatea participanților – și în psihologie, unde se termină sobrietatea și unde începe joaca de-a viața? Enunțurile ne aduc valuri de gânduri reflexive… În același context, adăugăm un vers marca Shakespeare – „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.”, dar și cuvintele lui Ion Cojar: „Procesul, nu succesul.”

Conchidem că scena e câmpul pe care ne formăm atunci când performăm – și invers spus: performăm ca să ne formăm. Neîndoielnic. Însă cum rămâne cu esența altor cuvinte devenite de marcă în metoda Cojar?: „Arta actorului nu are nimic în comun cu teatrul.” Să căutăm răspunsuri clarificatoare alături de trupa „Thalia”, una creatoare de lumi revelatoare. Cum? Prin cuvinte cu substanță și rezonanță, dublate de emoții modelatoare.

De exemplu, în virtutea experienței personale în mijlocul trupei „Thalia”, susțin cu convingere următoarele: Indiferent din ce unghi o privești, observi că aceasta formează un nucleu în jurul căruia te simți animat și motivat să (re)vii cu gânduri tot mai înalte. Locul în care aceasta își desfășoară activitatea are o încărcătură aparte. Energia favorabilă s-a resimțit la fiece repetiție, în calitate de participant (in)direct. Măcar pentru o zi, ce-ar fi să treceți pragul încăperii cu pricina? Între pereții săi se scriu rânduri despre eroi (i)reali, se rescriu altele despre eroi teatrali și se tălmăcesc mesajele ascunse în povești create de aducătorii de vești. Cum care aducători de vești?! Chiar ei, actorii care însuflețesc mica trupă cu nume de muză boemă și sălile prin care se perindă. Cum de ce? Pentru că ei au o miză: stele să aprindă…

prof. înv. primar Camelia Vlad

Făgăraș 12.februarie.2023